2017 a fost un an destinat provocărilor. Sau, mai bine zis, alegeri cu caracter provocator, haha. Nu îmi propun momentan să fac o retrospectivă a anului care mai că se încheie, vreau să vorbesc despre un proiect, unul de suflet care s-a întins pe tot parcursul anului 2017 și de acum înainte – Clubul de literatură contemporană și revista Dincolo de gratii din cadrul Penitenciarului Popa Șapcă din Timișoara.

Înainte de toate, să cunoaștem omulețul din spatele proiectului, Patricia, mama-scriitor-inginer care a conturat o activitate culturală unică în țară. Clubul de literatură tocmai a sărbătorit un an, un an în care Patricia a mers săptămânal și a citit, dezbătut, analizat cărți scrise de autori contemporani cu deținuții din Penitenciarul Popa Șapcă din Timișoara. De asemenea, lunar avem câte un invitat, în principiu scriitori care fie lansează o carte, fie țin discursuri libere cu deținuții curioși. Întâlnirile se finalizează cu dezbateri pe diverse teme și cu multe întrebări venite din public.

Dar cum am ajuns să fiu parte din proiect?

În ianuarie am vazut o poză pe Serialreaders cu o întâlnire din penitenciar care mi-a stârnit curiozitatea. Câteva zile mai târziu stăteam cu Patricia la o cafea, povestindu-mi despre proiect. Bine, recunosc, de fapt printre datele concrete a răspuns avalanșei mele de întrebări. :)) Nu pot spune că intre timp s-a schimbat ceva, fie online, fie după întalnirea de la penitenciar sau când Greuceanu al ei se joacă, eu am mereu întrebările la mine, iar Patricia răspunsurile, indiferent de domeniu.

O lună mai târziu eram pe lista celor care au acces în penitenciar, mai exact în clădirea de reeducare, unde au loc diverse activități, de la orele de școală, la sală pentru arte plastice, muzică, radio, studio TV etc. Am exagerat, din păcate,din cladire doar ultimul etaj este destinat educației, dar ca să ajungi acolo treci pe lângă holurile lungi cu celule pline ochi de deținuți gălăgioși.

Oare să povestesc despre starea ciudată din prima zi de activitate? Nu știu dacă a fost doar frică sau emoții îmbinate cu o stare de neliniște care se instala tot mai tare în vreme ce treceam prin porțile de control, filtre și iar filtre. Am tras aer adânc în piept și mi-am luat o mină serioasă, atât cât îmi permite fățuca mea :)).

Apele din interior s-au liniștit când am ajuns sus, în zona de educație. Dacă faci abstracție de polițiști, uiți că ești într-un penitenciar, uiți că fizic ești limitat de câțiva pereți albi. Dar, sunt sigură că acolo unde limitarea fizică există, imaginația o ia razna. Mulți deținuți mi-au dovedit-o prin articole de calitate, poezii bune sau proză scurtă.

Bun. La scurt timp, mi-a trecut pe la ureche o știre importantă: revista penitenciarului cu circuit închis era cam lăsată în paragină și era nevoie de un coordonator. Oh, da, mă bag am zis! La sfârșitul lunii februarie mi-am luat în serios treaba. La începutul verii am luat o pauză pentru ca am plecat în SUA, dar acum, am reînceput vizitele săptămânale.

Revista Dincolo de gratii este lunară și are în jur de 40 de pagini, includem aici diverse topicuri (de la istorie, la IT, religie, sport, cultură, juridic etc). Practic fiecare deținut are libertatea (pleonasm, oare?) să aleagă un domeniu, să propună titluri de articole, care se discută, iar apoi vedem articolul final. Sunt răsplătiți, evident. Aici, unde nimic nu are valoare, munca lor este măsurată în credite. Chiar zilele trecute eram revoltată într-o discuție cu Patricia pe subiectul credite. Chiar e normal ca pentru munca fizică să primească zeci de credite, iar pentru educație, cultură doar câteva credite amărâte și insignifiante? Egalitate măcar. Sau ok, muncă fizică, dar în domenii precum instalații, dulgherie, construcții unde să învețe meserie și de ce nu, la sfârșit să primească un certificat.  

Întrebarea tuturor: De ce faci asta? Păi, în primul rând, pentru mine verbul a judeca nu există. Indiferent de context. Ai nevoie doar de câteva principii de baza care să te îndrume pe o cale lipsită de judecată. Cum zicea și Wyne Dyer „când îi judeci pe ceilalți, nu îi definești pe ei, ci pe tine însuți”. În al doilea rând, de educație e nevoie oriunde, și cu atât mai mult acolo unde lipsa ei a dus, în anumite cazuri, la săvârșirea unor fapte imorale. Plus că, nu fug de voluntariat, si pare-se ca nici el de mine.

Rata de recidivă în România este extrem de mare. Și e trist când vezi că în Norvegia rata e de 16%, iar în țara noastră de 70%. Pur si simplu în tările nordice sistemul e diferit, acolo se construiește un om nou, unul care nu mai repetă aceeași greșeală. Ei mizează pe reintegrarea în societate, fiind o direcție importantă în perioada detenției. Deci se poate, dar nu și la noi, încă.

Mă opresc aici cu istorisirea mea și închei cu o frază din Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian, cu o constatare puțin dureroasă: „Cu alte cuvinte, pușcăria nu vine și trece, e ca o umezeală care, odată ce te-a pătruns, îți intră în oase, o porți pe dinăuntru”.

Revin cu o retrospectiva a anului 2017, un an cu multe roade, învățături și oameni frumoși.

(Visited 281 times, 1 visits today)
Luna florilor în retrospectivă
Mi-e toamnă